 Îmbracamintea ţăranilor din teritoriul oraşului Marghita avea la bază pânza din cânepa sau in produsă în casă, pieile, lâna oi blană obtinuţe de la animalele crescute în gospodaria proprie.
Ţăranii români, în zilele mai reci de iarnă, primăvarâ şi toamnă purtau o îmbracăminte adecvată. Bărbaţii aveau camaşă şi gaci din cânepa sau in,cojoc din piele de oaie sau vestă (labreu). Peste gaci, în faţă, purtau un şort (zadie) din pânza de casă. Pe cap purtau căciula, iar in picioare opinci din piele oi obiele din panza sau din lâna. Apoi, opincile au fost înlocuite cu cizme sau bocanci cumpărate din târg sau confectionate de meseriasii locali,din materialele date de ei.În zilele mai geroase purtau şube din piele de oaie, care mai târziu au fost înlocuite cu dolmane din postav. Cămaşa bărbătească avea mâneci lungi, iar gacile erau largi, cu multe încretituri,făcute din 8–12 laţi de pânza, în partea superioară având o barta prin care era tras un brăcinar (şfoară împletita din mai multe fire de tort). Cu timpul gacile au fost confecţionate mai strâmte oi peste ele se îmbracau cioareci din pânza de casă sau din stofa de târg.
Femeile purtau spacel şi poale din pânza de cânepa sau in. În faţă peste poale, aveau o zadie din pânza sau ţesături textile din comert. Peste spacel purtau un labreu şi cojoc sau cârpa mare din lana, care se punea peste umeri şi ocrotea spatele. Pe cap aveau batic, iar in picioare opinci,apoi ghete şi cizme.
În zilele de vară şi în cele mai calduroase de primăvară şi toamnă,îmbrăcămintea era mai uşoară. Barbatii purtau camasa, gaci si sort din panza subtire. Pe cap palarie, iar in zilele lucratoare umblau desculti si in cele de sarbatoare cu opinci avand obiele subtiri, apoi sandale. Feciorii si barbatii tineri purtau parul scurt, iar cei in varsta aveau parul lung (plete).
Femeile purtau spacel, poale si sort din panza subtire si rara, pe cap,batic subtire si umblau desculte, iar duminica incaltau opinci si mai tarziu pantofi sau sandale. Fetele purtau parul impletit in cosite, iar femeile casatorite in conci (coc). Copiii purtau camasi lungi cand erau mici, apoi bracaminte asemanatoare cu a celor mari, dar confectionate dupa masura lor. In familiile cu mai multi copii imbracamintea trecea de la unul la altul pe masura cresterii lor.
Taranii maghiari aveau portul diferit de al romanilor. Femeile maghiare purtau o fusta stramta pe corp (also szoknya, jupon) din panza de casa, apoi din comert, de culoare alba. Peste ea o fusta larga (szoknya), cu dungi, care se incheia in fata. Mai tarziu fusta avea in partea de jos o dantela decorativa. Peste fusta, in fata, purtau un sort (kötény) din panza. Sortul avea dungi si dantela pe margini si era legat in spate cu o funda lunga si lata. Sortul camufla punga de bani (borseta), pe care o purtau in fata. Coloritul Sortului era viu, rosu, albastru, indigo. Camasa (ing) purtata de femei era larga din 10 metri de panza cu multe pliseuri, cu gulerul (galér) pe gat inchis in spate cu copci si intra sub fusta. Camasa era stransa pe talie, manecile largi, stranse deasupra cotului. Peste camasa purtau un labreu de culoare inchisa, pe talie, cu pliseuri marunte, cu snur colorat si prins cu copci (mos si baba). Pe cap purtau un batic din panza imprimata indigo (kékfesto). In picioare aveau cizmulite rosii cu toc, stranse pe picior si ascutite in fata cu o acolada sus. Iarna femeile purtau o haina mai groasa pe corp cu motive cazon (militaresti). Barbatii purtau pe cap palarie de fetru.
Camasa lor era larga, cu maneci largi si stransa pe gat, confectionata din panza. Peste camasa purtau un labreu de culoare inchisa. Izmenele (gatya) largi de 4–5 lati de panza. Peste ele se purta un sort in fata cu motive florale. in picioare purtau bocanci, apoi cizme. Iarna purtau o haina mai groasa (kabat). Copiii aveau imbracaminte asemanatoare cu cei mari.
Motivele aplicate imbracamintei la populatia maghiara erau florale cu colorit viu, iar la populatia romana erau geometrice, de culoare neagra, bordo, albastru etc. |
 Naşterea şi botezul
Nou născutul este dus de către naşi la biserică şi botezat pentru eliberarea de păcatul strămoşesc. Numele de botez este ales, de obicei, din calendarul bisericii din care fac parte părinţii. Botezul la biserică este o taină sfântă şi respectată de toţi creştinii.
Obiceiuri de nuntă
De obicei nuntă la sate se face în două locuri, la casa miresei şi la casa mirelui. În acest caz nuntaşii se împart în două cete, oastea mirelui şi oastea miresei. Un rol important în reuşita nunţii îl are grăitorul sau vătaful, care este persoana chemată să conducă tot ceremonialul. Înainte de plecarea la cununie are loc un moment emoționant cunoscut sub numele de cerutul mirelui şi respectiv cerutul miresei. Pe rând, mirele îşi cere iertare de la părinţi, fraţi, surori, bunici, rude, vecini, prieteni. Apoi întreg alaiul se îndreaptă spre primărie şi apoi la biserică pentru săvârşea cununiei civile şi a celei religioase. După oficierea cununiei mirele şi mireasă merg la braţ şi întreg alaiul, format din unirea celor două alaiuri, se îndreaptă spre casa miresei (sau spre locul unde se ţine nuntă), acolo sunt întâmpinaţi cu pâine şi sare, boabe de grâu, pentru o căsnicie îmbelşugată. Mâncarea și băutura tradiţională de nunţi, dansul, muzica și voia bună și celelalte obiceiuri locale întregesc evenimentul.
Obiceiuri la înmormântare
Pentru creştini moartea reprezintă trecerea din viaţa pământească în cea veşnică. Decedatul este spălat şi îmbrăcat cu hainele pe care le-a pregătit cu mult timp înainte apoi este așezat în sicriu şi este privegheat zi şi noapte. Clopotele se trag de trei ori pe zi, dimineaţă, la prânz şi seară, iar în ziua înmormântării bătăile clopotelor anunţă populaţia să se adune pentru ceremonia înmormântării. Slujba de înmormântare este oficiată de unul sau mai mulţi preoți. Obiceiurile descrise mai sus au loc la români şi maghiari, cu unele particularităţi specifice etniei şi localităţilor. |
 Clacile se organizau in tot cursul anului. Beneficiarul acestora era gazda casei care le organiza. In serile lungi de iarna, frecvente erau clacile de tors canepa si lana, de cusaturi de mana, de fostoit pene, de intins frunzele uscate de tutun etc.
La acestea lucrau mai mult fetele tinere si femeile, baietii si barbatii participau mai mult pentru a spune glume, povesti si sa se distreze. Gazda casei ii trata pe toti cu cozonaci, gogosi sau placinte taranesti si vin. Toamna, in zilele ploioase sau seara, se organizeaza clacile de batut floarea soarelui, depanusat porumb, desfacut fasole etc. In serile de vara fetele participau la claca de calcat fuioarele de canepa, aceasta nu se mai practica in zilele noastre. Alte claci se organizeaza ocazional pentru facut gartene si taietei la nunti, petreceri etc.
Sezatoarea este o alta forma de desfaourare a muncii in comun, la care participantii lucreaza pentru ei insisi, fiecare venind cu lucrul lui si totodata petrec spunand povesti, snoave, ghicitori etc. De multe ori, la sezatoare participantele efectuau munci diferite: unele torceau, altele faceau cusaturi, impletituri, broderii etc. Rolul barbatilor era sa se ocupe de mancare, bautura si partea distractiva. Frecvent, baietii ascundeau fusul fetelor si-l inapoiau doar in schimbul unui sarut. La sezatori lumea participa cu placere, ele constituiau un prilej important de intalnire si distractie a tinerilor. In zilele noastre sezatori de tors si de cusaturi nu se mai organizeaza (deoarece aceste indeletniciri nu mai exista).
O forma de manifestare si de distractie a tineretului satesc a fost, timp indelungat, hora (dantul, jocul, cum i se mai spune pe plan local). In zilele de duminica si sarbatori, tinerii se adunau intr-un loc ales de ei, angajau un muzicant si toti dansau jocurile cunoscute de la predecesorii lor.
Dansurile traditionale la romanii erau: schiopul, salajanul si scuturatul, iar la maghiari ciardasul si ugrosul. Ele erau insotite de strigaturi la care baietii se intreceau intre ei. Iata cateva strigaturi vechi:
„Tine-asa varutul meu
Ca de tine nu mi-e greu,
Nici la bine, nici la rau,
Ca te stiu ca esti al meu.“
„Joaca fata ce-i juca,
Du-te-acasa de-i manca,
Ca ti-o fript mata mata
si o pus in oala-n cui
Si-a zis ca ti-o fript un pui.“
Hora era organizata numai in perioadele fara post, in zilele de duminica si sarbatori si numai dupa masa. Organizarea o faceau feciorii, prin rotatie, care se ingrijau de loc si de muzicanti. Pentru plata muzicantilor se percepea o taxa de intrare. Locul nu trebuia platit, deoarece i se facea un serviciu stapanului unei case noi, cu pamant pe jos, care trebuia batatorit. In a doua parte a secolului al XX-lea, locul horelor a fost luat de intruniri in cadrul caminelor culturale, baluri organizate, vizionari de filme si discoteci.
Sursa: "Monografia orasului Marghita"
|
 Crăciunul este o sărbătoare care umple de bucurie inimile tuturor creştinilor. În ajunul Crăciunului, obiceiul tradiţional care s-a păstrat este mersul cu colindul şi noaptea cu irozii, pentru a vesti naşterea lui Iisus Hristos.
Boboteaza este sărbătoarea închinată Botezului, Mântuitorului nostru, când s-a arătat Sfânta Treime. De atunci până în zilele noastre porumbelul simbolizează Sfântul Duh. În bisericile creştine ortodoxe și catolice, are loc sfinţirea apei. Creştinii duc apa sfințită acasă și o utilizează pe tot parcursul anului.
Sfintele Paște este cea mai mare sărbătoare a creştinismului. De înviere, la miezul nopţii, la îndemnul preotului, credincioşii aprind lumânările din făclia slujitorului altarului Domnului. Lumânarea simbolizează bucuria învierii Domnului, triumful vieţii asupra morţii, al binelui asupra răului și al luminii asupra întunericului.
Paștele morţilor, se sărbătoresc în duminica Tomii (prima duminică după Paşti). Ea este închinată celor decedaţi şi cu această ocazie se fac parastase pentru iertarea păcatelor lor, spre odihnă de veci şi se dă pomană.
Rusaliile o datină străbună care s-a păstrat cu ocazia căreia se sfințesc lanurile cultivate. Prin rugăciuni se cere lui Dumnezeu să le ocrotească şi să le ferească de toate relele.
Sărbătoarea de Sângeorz (23 aprilie), ziua Sf. Gheorghe - Obiceiul la români este că feciorii să „ude” fetele cu apa. La maghiari stropitul feţelor se face de Paşti şi nu cu apa, ci cu parfum, obicei împrumutat de din oraşe. |